[ro] Cum am lăsat volanul din mână

”Vremurile grele produc oameni puternici

Oamenii puternici produc vremuri bune

Vremurile bune produc oameni slabi

Oamenii slabi produc vremuri grele”

Țin minte cum în anul 2000 Internetul părea o promisiune a libertății. Cumva, în mod ironic, România a suferit în același timp simulacrul tranziției către economia de piață și tranziția reală către Internet. Poate privarea de informație pe vremea părinților noștri ne-a rămas epigenetic în sânge, înscrisă în felul în care ADN-ul nostru învață să se exprime sau să se cenzureze, în cele nouă luni în care mama ne-a găzduit în placentă. Poate foamea asta de a fi conectați cu alte forme de inteligență ”din străinătate” ne-a făcut să ne urcăm mai repede pe stâlpi ca să tragem cabluri UTP între blocuri și ne-a făcut să cumpărăm mai multe CD-uri piratate de la Universitate sau de la Romană. Oameni care nu sunt mult mai tineri ca mine deja nu mai țin minte știrile despre transporturile de sute de mii de CD-uri distruse cu buldozerul, în România sau Bulgaria.

(…)

Suntem o societate care se bucură deja de digitalizare. Nu cred că există o îndoială că smartphone-ul îți dă super-puteri pe care înainte le aveau doar zeii și personajele de poveste. Nu cred că e greu de văzut cum schimbul mai rapid de informație a distrus monopoluri de prețuri și a făcut bunurile mai ieftine în lumea de consum. Digitalizarea sigur e un lucru bun. Știe asta oricine a cumpărat un bilet de avion online. Știa asta oricine a comandat un Uber sau o pizza, fără să aștepte într-un apel telefonic.

Două lucru din jurul ei sunt însă rele:

1. Nu toți au oportunități comparabile de a beneficia de pe urma ei.
2. Cei care beneficiează de pe urma ei nu au parte de suficient de multă concurență locală pentru a rămâne competitivi pe plan internațional și pentru a inova dincolo de viziunea imediată a consumatorilor.

Automatizarea pare deci, cel puțin momentan, pentru unii mumă și pentru alții ciumă. Le dă un avantaj disproporționat celor care îi înțeleg meandrele IT-ului și în același timp le dă un dezavantaj la fel de disproporționat celor care nu au avut legătură cu tehnologia și nu au oportunitatea de a se pune la curent. Practic, asta e și unul din factorii care creează polarizare în societate: dacă 40% din populație se informează online și 40% din populație se informează de la TV (unde informația e mai greu contestabilă), e normal să avem practic un electorat scindat, care vede nu o lume, ci două lumi diferite. Ca să agraveze problema, politicieni din toată lumea, din România în Statele Unite ale Americii, au ales să speculeze debandada pentru a câștiga (practic, fura) voturi în loc de a propune acele măsuri poate incomode, dar benefice populației: motivarea ”early adopters” să se implice activ, personal și direct în educarea și digitalizarea celor care au rămas ”late adopters”. Dar presupun că e mai ușor să câștigi un vot în Alabama dând vina pe mexicani decât explicându-le fermierilor de ce măcar copiii lor trebuie să învețe programare urgent, chiar dacă vor să rămână să lucreze la fermă.

Depinde de noi să facem patru lucruri împreună:

1. Să realizăm că toți jucăm pentru aceeași echipă — societatea umană.
2. Să realizăm că automatizarea și programarea ar trebui să însemne creșterea șanselor de a face mai multe dintre lucrurile pe care ți le dorești în timpul pe care îl ai prin această parte a Universului, în timp ce calculatoarele se ocupă, mai repede și consumând mai puțină energie, de treaba de care noi nu prea vrem să ne mai ocupăm (eg. nu mai deplânge nimeni meseria de ”telefonistă”; persoanele care ar fi fost telefoniste în absența centralelor telefonice digitale au acum oportunitatea de a își dezvolta mai mult aptitudinile în domeniu telecomunicațiilor).
3. Să nu îi urâm pe cei care au învățat mai repede și să nu ne fie rușine să recunoaștem că avem de învătat un lucru nou: să programăm.
4. Să îi încurajăm pe cei din jurul nostru să învețe să programeze, indiferent de vârstă, de sex, de meserie sau de scuzele pe care le aduc. Specia umană a reușit să își construiască unealta perfectă, care să o servească, dar a uitat că trebuie să învețe și toți membri speciei să mânuiască noua unealtă. Trebuie să-i susținem pe cei din jurul nostru să încerce să își rezolve măcar o problemă reală, de acasă sau de la birou, scriind cel puțin trei linii de cod.

Pe scurt, dacă îți faci griji pentru viitorul jobului tău, dacă simți că poți mai mult decât poate corporația să îți ceară, dacă ai puțină curiozitate și nu te dai în lături la primul hop, învață programare. Încearcă măcar. Încurajează-ți copilul să încerce. Dacă nimic mai mult, asta îi va oferi o șansă mai bună la un viitor mai sigur. Încearcă Python, poate JavaScript. Sunt multe limbaje, dar nu îți face griji legat de asta — nu contează cu ce partitură începi atât timp cât înveți să cânți și nu uiți să cauți mereu un mod prin poți folosi asta pentru a face cuiva viața mai ușoară — poate chiar ție.

Tatăl meu, fără să vrea, m-a convins să vreau să programez pe la 7–8 ani, spunându-mi un singur lucru: ”Dacă îl înveți pe ăsta să calculeze și să muncească pentru tine, nu va mai trebui să faci la fel de multă treabă” Eu cred sincer că principiul ăsta e încă valabil. Pentru noi toți. Și pentru copiii noștri.

Veți spune poate, pe de o parte, că nu toată lumea trebuie să știe să programeze. Că e OK să ai doar competențe digitale de bază, să scrii un document, să trimiți un mail. În mod similar însă, sunt convins că și consătenii lui Moromete ar fi putut aduce niște argumente solide împotriva mersului la facultate, mersului la liceu, înmulțitului sau chiar scrisului. Pân’ la urmă, dacă știm să ne iscălim când vine foncirea și când postăm pe FaceGram, ce rost mai are să știem să programam la noi aicișea?

Singurul motiv pentru care ni se poate părea că automatizarea nu funcționează în avantajul nostru e pentru că refuzăm să investim timp și efort în a înțelege cum funcționează. Dar îmi imaginez că nici dacă aș fi sugerat birjarilor să învețe să conducă mașini la 1910 nu aș fi avut prea mult succes.

(…)

De fapt, eu nu cred că am lăsat din mână doar volanul. După ce am trecut la economia de piață, mai mult de gura altora decât de bună voie, după ce am intrat în UE în 2007 și am fost forțați cumva de restul copiilor din clasă să recunoaștem măcar că avem o problemă cu corupția, după ce ne-am mândrit și cu intrarea în NATO, cred că am considerat asta un fel de linie de finiș, după care am merita să ne odihnim. Asta a fost greșeala noastră, a celor din bula mea: am fost atât de preocupați să mergem în față, înainte, în afară încât am uitat să ne uităm în urmă. Așa se face că i-am lăsat pe ceilalți în urmă, într-un fel de opus al lui ”no man left behind”. Și am scăpat din vedere faptul că în urma noastră, în orașul de provincie pe care l-am părăsit pentru universitate sau în universitatea pe care am părăsit-o dezamăgiți și deja obosiți de absurdul existențial pentru mirajul paradisiac al corporației — în fine, am uitat că undeva în urmă noi am plecat la drum fiindcă voiam să facem ceva util pentru cetate — chiar dacă nu știam exact cum.

Nu am lăsat din mână doar volanul, am lăsat din mână foamea aia de lumină care a reprezentat scânteia ziarului, radiolui și televizorului în anii 90 și care a reprezentat explozia Internetului de prin 96–98–2000. Ne-am digitalizat, dar ne-am regăsit într-un nou, mai subtil și mai perfid, ”las-o bă că merge așa”, reformulat în termeni de scuze elaborate și KPI-uri justificative. Da, am avut victorii, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne oprim din căuta adevăruri mai utile doar fiindcă ne încăpățânăm să postăm mereu pe InstaBook motive pentru care noi deja avem dreptate.

Dar avem din nou șansă să ne eliberăm de ceea ce ne apăsă, prin educație, nu prin negare sau prin condamnare sau prin violență. Avem șansă să mai facem o revoluție, fără zgomot și fără sânge, prin educația noastră individuală. Trebuie doar să înțelegem că lumea va fi un loc mai plăcut și mai puțin agasant atunci când toți vom știi, mai bine sau mai puțin bine, să programăm.